_ URBANPILL _

Titanicele mele

2010-10-07T16:15:00.002+03:00

Pe 3 octombrie este ziua Cristei, nepotica-maimutica-Michael Jackson freak fan-Lady Gaga wannabe. Ca orice copil al secolului nostru care se respecta, chiar daca are 8 ani stie ce cadou high-tech isi doreste de ziua ei, parintii urmand cuminti specificatiile. Anul asta i-a venit randul lui Nintendo DSi XL sa poarte fundita de cadou. Mie imi revine sarcina de a gasi husa de silicon (nu de burete- atentie) si poate alte jocuri interesante pt neasemuita consola.

Ma pun deci pe treaba, cu gandul ca va fi usor sa gasesc asa ceva pe net, avand in vedere isteria adultilor (in marea lor majoritate, barbati) pt tocarea timpului cu astfel de jocuri de spalat creierasii si evitat iubitele. Sarcina n-a fost deloc usoara, aveam sa inteleg dupa juma de ora de vaslit intens la net. Totusi, gasesc intr-un final o persoana care vinde asa ceva pe okazii. Il sun si imi spune ca din pacate el nu poate sa se intalneasca cu mine in centru, ci trebuie sa imi deplasez eu fizicul in zona Titan, pe undeva pe langa sectia de politie. And it hit me: eu am locuit intr-un bloc chiar in fata acestei sectii impreuna cu fostul. Numai ca nu pot sa imi aduc aminte cum ajung acolo. Caut caut in minte si nimic. Pur si simplu blank.

Memoria mea gaseste numai imagini cu apartamentul, cu blocul comunist, cu Adrian zambitor sau nervos, cu trandafirii lui pe care ii pitea in baie, in dulapurile de haine sau de vase doar ca sa ii gasesc eu. Imi aduc aminte de Hilda - dobermanul care ma ura atat de mult, incat imi gaseam doar hainele mele proaspat calcate tarate prin casa, neatingandu-se de ale lui. Rememorez momentul cand Hilda a dat nastere la 3 catei. Noi nu eram acasa. A nascut singura, iar pe unul dintre catelusi l-a omorat. Imi aduc aminte mirosul fetid de animale fara ochi, de privirea plina de bestialitate a Hildei si de dormitorul nostru transformat peste noapte in padoc. Certuri, plansete, eu plecand in mijlocul noptii la mama. Nu mai suport rahatul de caine imprasitat peste tot, linoleumul ala scarbos de verde si acvariul ala nenorocit cu care ma lupt singura. Oare cat am locuit acolo? 4 luni? 6 ? 1 an? Cineva a spart paharul memoriei. Mii de cioburi in care doar unele mai reflecta palid imagini abia conturate. Alte particele sticloase se intrepatrund si din cauza luminii prea puternice emise de realitatea mea cea de acum, le distorsionez si mai mult.

Fac un zoom out de la acea locuinta si revin la admonestarea creierului pt a-i smulge informatia: Cum ajung acolo? Imi mai aduc aminte de interiorul autobuzului cu care ajungeam in acea zona acasa, ceva de genul 331 sau 311 sau 313 ... Stiu doar ca il luam de la Rossetti. Imi aduc aminte ca treceam pe langa o Billa. Dar sunt atat de frante imaginile incat nu pot sa incropesc traseul complet. Ma pun pe cautat pe harta bucurestiului. Mda, statia de metrou N. Grigorescu - de asta imi aduc aminte ca de acolo imi cumparam tigari Cartier fara timbru, dar de acolo mai mergeam - asa cum arata harta - pe Bdv Camil Ressu, Bd 1 decembrie 1918 .... dar numele astea nu imi spun nimic, nu asociez cu absolut nimic. Sa fi fost acum vreo 7-8 ani....

Eliade spunea ca pedeapsa pentru pacatul originar nu a fost izgonirea din Gradina Eden, ci Uitarea. Amnezia este pedeapsa capitala a fiintei cazute si incapabila de a-si aduce aminte sensul Caderii. Suflete incarcerate prea adanc in material, astern voluntar canvasuri groase, pictate colorat peste felii de viata trecute, amintiri pe care le indesam undeva departe, le scufundam brutal, uitand incet incet care este fiinta noastra eterna : suntem un tot cu trecutul nostru. De fapt, suntem Trecutul. Pt ca el, trecutul, poarta firul devenirii prezentului si viitorului.
Iar in fiecare zi scufundam zeci de vase Titanic. Pe fundul oceanului de memorie ... acolo sunt eu, probabil cea intreaga.

P.S. ... sau Leo.

Bag over head victim

2010-02-26T13:30:00.016+02:00

sau
O saptamana in Hong Kong

Disclaimer: Impresiile unei calatorii se supun aceluiasi precept ca si arta: De gustibus et coloribus non est disputandum.
Context: Calatorie in interes de serviciu
Gen: Feminin

- Mai, da, e o treaba fantastica sa zbori la business pe distante mari. Ai cockpit-ul tau, unde fotoliul chiar se transforma intr-un adevarat pat, la o orizontala perfecta. Dupa experienta cu economicul pt o calatorie de 8 ore, cand te injuri ca nu te-a inzestrat Dzeu cu abilitati contorsioniste sau creativitate in nascocirea unei pozitii mai aproape de cea fetala, invocandu-l pe Mos Ene care iti refuza cu obstinatie vizita, ei bine, da, stii sa apreciezi beneficiile business class-ului.
Am uitat totusi rapid deliciul calatoriei, cand pasind pe pamant chinez, plamanii mei au dat alarma cod portocaliu pt cele 33 de grade si cod rosu pentru umiditate. Schelalaiau ca fraierii si se zbateau ca americanii care nu au citit warning-ul: do not place a plastic bag over your head, pentru ca ei habar nu aveau ca o saptmana intreaga acesta va fi meniul zilnic.
Un puternic sentiment de micime fizica punea stapanire pe mine in timp ce imi suceam gatul pe fereastra masinii incercand sa vad cum se termina cladirile spre cer. Boala europeana: am nesatiosul apetit de a privi cladirile in ansamblu, de a descoperi antablamente, capiteluri, vitralii sau cine stie ce acoperisuri si lucarne. Tarziu am realizat ca e inutil, cladirile sunt la fel jos ca si sus. Sticla.Sticla. Sticla.
Sunt cazata la etajul 52 al hotelului. Patul este langa fereastra. Rectific. Langa geam. Imi aduc aminte brusc de intrebarea unei profesoare de muzica: Copii, voi ce simtiti cand ascultati Bach?Pai..., deci..., ala nimic, ala pauza, altu ca asa-si-pe-dincolo... Profa: Draga, eu cand ascult Bach ma simt deasupra tuturor prostilor! Ce mi-ar fi placut sa te vad acum, draga mea profesoara, nici cantatele, nici preludiile si tocatele nu te-ar fi ajutat sa nu cazi in hau .... poate doar Fuga.

Inaltimea nu este singurul factor determinant al vertijului, contribuie din plin si privelistea orasului invaluit in smog, pe care te astepti sa il strapunga jean luc piccard in full warp speed. Peste tot e o ceata gri, murdara si aproape metalica pe care nici cele 3 zile de ploi in averse musonice nu au reusit sa o purifice. Ca orice turist, imi bag bine in cap dictonul: cand esti in roma, faci ca romanii. Asa ca garderoba mea s-a imbogatit cu o pereche strasnica de gumari, cizme din alea de cauciuc pe care le poarta bucurestenii cand ies la copca in Herastrau si o pelerina de ploaie (eu as fi vrut in buline. Melancolicii stiu). Cu un asemenea harnasament, ma avant in potopul care curgea ca metronomul din cer, pardon cladiri. Investitie total superflua, aveam sa inteleg anterior Ka-ching-ului de 100 dolari din portofoliul propriu. Teribil de scump, apropos.

Honk Kong e orasul labirint. Zgarie-norii sunt legati unul de altul prin pasarele formand reale strazi pietonale supraterane, special plasmuite pentru a nu-ti imbiba pantofii Prada in umezeala de 90%+ a insulei si a asfaltului sufocat de gumarii redusilor la paupertate. Poti pasi elegant, supt violent de Gulf-Stream-ul uman, prin aerul conditionat setat pe 15 grade prin vasele comunicante ale cladirilor. Tub, scara rulanta, jos, tub, trepte, sus, cupola inalta, cer prin sticla, ramificatie, dreapta, cobor, pasaj stramt, pasaj larg, baie de neoane, interesectie de pasarele, citeste! citeste indicatiile pe unde tre’ s-o iei, lift, jos, nu e bine, lift din nou, nivel 2, unde naiba sunt, escalator, inclinatie 12 grade, urc urc, nu se mai termina, banda rulanta, scari, jos. Gloria Escher!
Elevii mai galbeni ai lui Dedal au reusit sa recreeze astfel un edificiu mitic in termopane si usi pe sezori, in care Minotaurul isi face aparitia inzecit si insutit sub forma minunatelor magazine, a firmelor luminoase hipnotice si a ispititoarelor vanzatoare, care populeaza si cele mai mici unghere ale galeriilor scurmate pentru adapost. Aici firul Ariadnei este cartea de credit. Iar izbavirea? NSF. Non-sufficient funds. Doar atunci poti iesi. Da, Honk Kong e orasul MALL. Prin tot labiritintul asta, la etajele inferioare ale zgarie-norilor treci practic din magazin in magazin in alt magazin dupa care urmeaza magazin si nu, nu se termina, pentru ca vine un alt magazin care comunica cu un magazin. Louis Vuitton pe 3 etaje, Versace pe 2 etaje, shop-uri imense cu cele mai renumite branduri din lume in care da, se cumpara, milionarii chinezi cumparau ca romanii de Craciun la carrefour. Vreo gura-casca ici colo, in rest banul-plastic e stapan pe toti si toate.
Si este foarte comfortabil sa te plimbi pe promenada “te iubesc in stil Armani ca sa moara toti golanii”, pentru ca delicatii pot scapa de spectacolul mizer dintre interstitiile colosilor de clestar, care se ghiceste dupa mirosul greu de hoit acvatic, radacini comestibile si inconfundabilul iz de tenesi din cauciuc chinezesc. Acum inteleg perfect stilul arhitectonic al ansamblului Dragonul Rosu. Aici, intre structurile impunatoare de dioxid de siliciu, urca si coboara pe colinele orasului aleile cu tarabe cu haine, nasturi si mancare aburinda pe plita.
La ora 12-1 , in pauza de masa, daca nu esti atent sa te lipesti ca pisica de mare de vreun zid, ai sansa sa te ia tsu-nami-ul uman, sa te tavalesti ca la incediu pe jos si nimanui sa ii pese, pentru ca ... "noi urmam invataturile lui Confucius care spune ca trebuie sa fii PRIMUL cu orice pret." Si cand te gandesti ca pentru europeni asta se numeste machiavelism si e reprobabil. Ce poate fi mai rau decat : esti de-a dreptul machiavelic! Uu … urat. Esti pus la stalpul infamiei. Cat de ipocriti suntem! Macar astia recunosc.
Am avut o discutie contradictorie cu niste expati romani din HK. Ma intrebau : ati vazut ce civilizati sunt chinezii? NU. Chinezii sunt departe de civilizatie, in sensul pe care i-l dam noi notiunii. Ei au reguli, pe care le urmeaza dupa litera legii. Atat! E o mare diferenta intre civilitate, vezi bune maniere, si urmarea ca orbetele a unor reguli. Chinezoaicele nu se epileaza. In niciun loc vizibil. Au niste copite cu unghii incarnate de un vomitism puternic biliar. Calatorind cu un cable car (telecabina), pe bancheta langa mine statea un bastinas. La un moment dat simt cum se cutremura bancheta. Da. Omul eliminase inocent gazele din intestine prin anus. Lung, mitraliind baloane puturoase. Oare ce o fi mancat sarmanul? Chinezii nu folosesc scobitori, in schimb isi sug dintii. Vezi vreo tipa bine imbracata, o admiri si pe urma o auzi cum isi tzatzaie vreo masea in care melcul de pranz s-o fi prins cu incapatanare. Nu. Nu sunt civilizati in termenii nostri.
Dupa 3 zile eram deja in culmea depresiei, noroc ca in a 4a zi s-a oprit ploaia, iar in restul zilelor am fost ocupata cu munca. Singura zi in care m-am simtit mai bine a fost atunci cand am plecat din metropola intr-o mica excursie catre un templu buddhist. Interesant. O statuie imensa a lui Buddha trona pe varful muntelui. Nici vorba de valoarea istorica, era din 1970. Dar macar vedeam cerul, marea, pomii, soarele. Puteam sa respir aer, nu igrasie. Nu trebuia sa fac zoom ca sa nu pic la pamant de obosoala oculara. Aici era panoramat!
Imi doresc mult sa ajung in China.
Unii ar contrareplica: dar ai fost.
Nu. Deloc.
Chiar imi doresc sa ajung in China.

P.S Daca esti barbat si urmeaza sa te casatoresti, aici e locul perfect pentru petrecerea burlacilor. Si acum, na, care european nu are fantezie cu o asiatica?

La orizontala

2010-01-12T10:44:00.007+02:00

Ce vezi cand esti la orizontala?

Sa nu visez prea mult, caci costa nu mai putin de $15.000

Design by Shawn Lovell.

http://www.slmetalworks.com/beds_a.html

Fascinata de Art-Nouveau

http://www.thefurnitureshop.biz/art_nouveau__bed.htm

Patul din gradina sau gradina din pat

Design by Wesley Allan

http://www.wesleyallen.com/Iron_Beds/laurel.php

Ceasurile mele ....in viitor

2010-01-08T10:49:00.008+02:00

Project Watches. Design by Daniel Will-Harris.
Sa iti aduci tot timpul aminte ca traiesti in Prezent. Pret 90 $ .
Din pacate nu livreaza si in Romania....
Because we are living in the past ... most probably.

http://www.projectswatches.com/daniel-will-harris/past-present-future-black-leather/

Fossil O-Ring Watch S+arck. Design by Philippe Starck
Pret site $125. Dupa ce un coleg de-al meu a cutrierat Londra in lung si-n lat dupa ceasul asta la rugamintile mele fierbinti, s-a intors acasa cu tolba goala. Out of stock.

http://www.fossil.com/

Singurele ceasuri care merita atentia sunt cele semnate de Starck, celelalte sunt ... ufff cu pietricele ...

Fortis IQ Watch. Design by Rolf Sachs

- Popescu, la tabla!
Cam scump, peste 1000$.

http://www.fortis-watches.com/front_content.php?idcat=7&idart=58

Frunzarire - PhilcoPC

2010-01-07T15:40:00.005+02:00

Inspiratia:

Si iata:

by Dave Schulze

http://www.schultzeworks.com/philcopc/

Frunzarire - Balloon lamp

2010-01-07T15:25:00.004+02:00

Cam 25 eur bucata de balon luminos.

http://www.kyouei-ltd.co.jp/balloon.html#

Frunzarire - Glass Tank by Kouichi Okamoto

2010-01-07T14:43:00.003+02:00

The glass tank works with air and water pressure. when emptying the glass, the tank
re-fills it with a constant amount of liquid, without flowing over the brim.

http://www.kyouei-ltd.co.jp/g-t-e.html##

Frunzarire - Glass from Lebedev

2010-01-07T14:30:00.003+02:00

Surfing, surfing ... uau ce tare ... next.

De multe ori uit ce ma impresioneaza si as vrea sa pot frunzari oricand un catalog cu obiectele care mi-au atras mie atentia. Asa ca o sa postez aici pentru placerea mea proprie.

**

Luminarus Glass gets nicley illuminated when you hold it. Two versions: blue and white light. The glass has light-emitting diodes embedded in its bottom and its touch-active. The glass stays illuminated while you are holding it.

http://http//www.artlebedev.com/everything/luminarus/

Multumesc pentru compliment

2009-05-04T14:12:00.003+03:00

Ei bine, zilele astea ma caut de boale. Analize, controale medicale etc ... Azi dimineata am fost din nou pe culoarele albe, manata de o ipohondrie cel putin suspecta. Astazi era la rand ecograful. Si ce sa vezi, pe patul meschin de ingust si tare al cabinetului, am primit probabil primul compliment totalmente sincer si gratuit din viata mea. Tinand in mana dispozitivul de cautare si frecandu-l de burta mea balacita in gel, doctorul exclama: AVETI O SPLINA SUPERBA! Si a continuat apoi cu tot ce vizualiza el pe ecran, nedezlipindu-si privirea pt a ma vedea pe mine, ci doar viscerele mele: Ficatul ... foarte frumos! Da, ARATATI SUPERB! M-a amuzat ff tare, pentru ca eu chiar m-am simtit magulita! Adica de ce m-as simti magulita doar cand cineva face referire la aspectul meu superficial fizic, la invelis? de ce nu as considera si asta un compliment cand cineva iti lauda ... nu stiu .. leucocitele sau transaminazele?

Ucigand romantismul - exercitiu

2008-08-27T16:20:00.005+03:00

Cred ca femeia atinge la un moment dat un punct al maturitatii fizice consubstantiale. E ca si cum celulele din fiinta ei ar striga : noi suntem gata, tu? Nu stiu cum sa reactionez la ceea ce percep ca se intampla in interiorul meu. Nu stiu daca este vreo legatura intre mine si barbatul de langa mine sau daca este pur si simplu independent, daca nu cumva urmez calea unei evolutii naturale inscrisa in memoria celulelor.
Dar oare nu exista teoria conform careia oamenii se simt atrasi din motivele sordide si deloc romantice ale perpetuarii speciei? Nimic din ratiunile comune pe baza carora ne motivam succesul relatiilor : pasiuni comune, discutii armonioase, imi place la ea/el ca e atent/a, ca vorbeste frumos, ca e spontan/a, ca nu si-a pierdut inocenta, ca e puternic/a, ca e romantic/a, ca e priceput/a, ca e independent/a, ca e citit/a, intelligent/a, ca facem dragoste in fiecare zi, ca nu ma plicitisesc niciodata … Nimic din toate astea, nimic din imaginile induse de istoria romantica a umanitatii, totul se rezuma la chimia celulelor care transmit mesajele incriptate ale progeniturii sanatoase.
Si atunci oare ceea ce ghicesc ca simt nu este rezultatul acestei ciocniri intre mine si el? In acest context, asta inseamna yin langa yang?
Sunt doar un receptor si deopotriva un emitator. In ultima instanta, eu, Femeia, sunt un receptacul.
Nu cred in suflete pereche.
Nu cred in unicitatea lui yin si yang. Nu exista doar un yin pentru yang, asa cum nu exista doar un singur om perfect pentru un alt om. Nu exista perfectiune. Exista doar compatibilitati, zeci, sute de compatibilitati.
Imi imaginez o suita enorma de date binare, de coduri biochimice care curg intr-o ordine stupefianta cu amprenta unica. Este genomul meu. Imi imaginez fisa de coduri suprapunand-se peste o alta. Este genomul lui. Combinarile reusite sunt reperate, numarul lor analizat, iar limitele valorilor care determina variabilitatea umana stabilite. Vad o multitudine de versiuni, cu alte genotipuri in combinatii fericite, cu rezultat diferit, dar reusit, care face ca pe ecranul computerului virtual sa apara mesajul:
Please run Wizard to successfully complete your installation.

Dar suntem eminamente tributari timpului si spatiului. Suntem limitati si incapsulati in cele doua dimensiuni universale. Iar multitudinea de posibilitati se naruie intr-o realitate trista. Nimeni nu iti da garantia de a intalni vreodata sau de a te mai intalni si altadata cu acel yin/yang armonios.
Si oare ne dam seama cand il intalnim?
Ba da, pentru ca noi ii spunem dragoste.

Femeia breloc

2008-06-23T10:42:00.003+03:00

Mi-a ajuns la urechi o noua expresie: femeia breloc.
Se poarta in special pe litoralul romanesc, pe plajele tunatoare de beat-uri de la Mamaia, ea fiind atasata de telefonul Vertu, mertanul sau bemveul, rollexul sau de lantul gros de aur. Brelocul este decorat cu nelipsita geanta Vouitton( facatura sau originala numai branduita LV sa fie) si ochelari de soare D&G, se bronzeaza neaparat topless, desi are in prealabil 3 straturi de bronz de la solarul de cartier.
Brelocul poate fi asezat pe un cub in fatza baldachinului drapat de pe plaja, unde este pus sa danseze in ritmurile rascolitoare electro spre desfatarea proprietarului care isi soarbe linistit sampania pusa la rece in frapiera de langa el. Pe langa ratiunea vizuala, el poate fi si util in diverse situatii: il da pe propietar cu crema de soare sa nu se arda, il maseaza, pupaceste, smotoceste, ii aduce prosopul, ii aranjeaza pernutzele, ii face vant cu pene de strut, totul pentru desfatarea faraonului. Amuleta ataranata de gatul posesorului nu este waterproof din pacate, innotul in apa Marii Negre poate defecta mecanismul atent confectionat la coafor si saloanele de manechiura si pedichiura.
Acest accesoriu poate fi achizitionat in cluburi, unde este expus in mai multe variante, forme sau culori dupa gust, iar pretul variaza de la contravaloarea unei fripturi pana la un city-break de shopping la Milano. Este eminamente necesar sa fie schimbat o data la o luna doua, pentru ca se toceste, se strica si ca si in cazul telefonului sau masinii, daca intervine uzura trebuie sa bagi bani in reparatii. Daca nu e atent, proprietarului ii poate fi furat brelocul in stare de functionare de catre un personaj la fel de respectabil ca si el.
Dar nu e bai, pentru ca iata o stire imbucuratore: Romania este una dintre cele mai mari producatoare de "breloace" din Europa.

Junk Made at the ZOO

2008-05-19T14:21:00.003+03:00

Junk art e un curent care in strainatate e in mare voga, doar o cautare pe google iti indica mii de rezultate de artisti din toata lumea. Resorturile sunt poate diferite: de amorul artei, din talentul de a recontextualiza obiecte aparent fara legatura sau din ratiunea de a milita pentru ecologizare, pentru o viata „verde”. La noi rotile se misca mai greu , dar ... „eppur si muove”.

Sambata EcoAssist a reusit sa adune la ZOO iubitori de arta, natura, frumos, oameni carora le pasa de navalirea si sufocarea in gunoaie, de nepasarea damboviteana sau – ca sa fiu impartiala – de lipsa de constientizare si de educatie. Si da, exista circumstante atenuante, pentru ca un parinte nu are cum sa-si educe in sensul asta copilul cand el la randul lui nu a fost educat.

Cristina, Oana si eu, aka Atelier Aiurea, am ales sa ne transmitem mesajul prin obiectele la care ne pricepem noi cel mai bine: pantofii.

Trebuia sa sanctionam cumva gratarele din spatiile verzi si maldarele de gunoaie pe care le lasa boemii nostri „micari” in urma, asa ca am creat pantofii „Nu face focul in padure”. Bete de chibrit arse, chistoace de tigari, bucati de carton si-au gasit locul pe pantofii manufacturati din gips. Am renuntat totusi in ultimul moment la bucata de carne de porc arborata pe furca din motive igienice si de securitate, caci nu voiam sa il innebunim pe leul Marc cu asemenea mirosuri imbietoare. Temere de altfel in van, pentru ca valurile de fum BBQ din padurea din apropiere si-au facut treaba ...

In Spania oamenii sunt amendati daca isi uda peluza, cumpara gazon din plastic, apa potabila este importata si se vorbeste chiar despre o rationalizare. Sunt evenimente care se intampla departe de tara noastra (si totusi Europa), dar cine ne da garantia ca nu ni se va intampla si noua? Slapii „Nu risipi apa” fac o declaratie.

Cine zice ca uitatul casetofon nu mai e la moda? Pantofii bunicii, scosi de la naftalina, i-am reinviat cu banda magnetica de caseta si ziar vechi, avand la final un obiect de decoratiune cu mesaj incorporat.

Joaca cu materiale refolosibile a mai dat si alte roade: papuci doar din dopuri de pluta, alti pantofi din gips decorati cu capete de ate si decupaje din revistele de anul trecut.

Ce sa mai vorbim ... ne-a placut! Si dupa ce s-a auzit in presa si TV, le-a placut si altora ...

Deschide fereastra

2007-11-22T17:59:00.001+02:00

Deschide fereastra!

Hai ca ti-am luat si tie camera la hotel, vezi ca e cam mica dar merge. Hotelul arata bine pe dinafara iar piazzeta in care e asezat este extrem de dragutza, ai jura ca esti in Italia.
Cheia de la camera 12, va rog, ii zambesc printre cuvinte unei receptionere atat de imobile, incat am avut senzatia ca vorbesc unui tablou pictat pe vremea construirii hotelului.
Ma intorc victorioasa pe calcaie cu tot calabalacul si cu cheia achizionata de la o stafie rembrandtiana si pasesc inauntrul tabloului. Urc intr-o lumina clar-obscura scarile ingrozitor de inalte si de inegale - prilej de incantare si fericire extatica pentru orice miop de altfel.
Imi arunc toate bagajele pe unde pot, mai mult claie peste gramada in camera-chilie atat de ingusta chiar si pentru silueta mea de viespe si ma pregatesc pentru nunta care va avea loc in acea seara si motivul poposirii mele in orasul acesta minunat. Au! Ma lovesc de toti peretii si injur de toti sfintii ca o sa-mi agat ciorapii. Reusesc. Gata. Cobor. Ah, am uitat sa deschid fereastra sa se mai aeriseasca pana ma intorc, ca aerul pare-se ca se conservase si transgresase din panza olandezului pana in zilele noastre.

Sunt franta. Cine m-a pus sa dansez ca ielele toata noaptea si sa mai beau si o sticla de Campari, combinata cu vin si sampanie? De cum intru in camera, izul ala de aer secular ma izbeste in aburii mei de alcool. Ma napustesc spre fereastra. Dau perdeaua groasa la o parte. Cum? Ce? Dar unde? Un cadru de fereastra. O giurgiuvea. Atat. In spate ZID. Zid si nimic mai mult. Dumnezeule, simt cum ma preling pe pat si nu pot nici macar gandi. Calmeaza-te. Nu e nimic alarmant. E doar o camera fara fereastra. Poti sa dormi, pt ca esti prea obosita ca sa nu o faci. Hai baga-te in pat si incearca sa nu te mai gandesti.
Imi este cald, imi este atat de cald. De ce m-am imbracat asa de gros? Ma sufoc. De ce mi-am luat tricou pe gat? Dar nu, nu am asa ceva. Cineva ma strange de la barbie in jos. Ma strang hainele, nu pot sa ma dezbrac pentru ca nu imi mai simt nici mainile, nici fatza, nici picioarele. Sunt anesteziata complet pentru ca nu simt aer. Ma innabush in propria-mi rasuflare. Ma innec cu propria-mi saliva. Nu am fereastra. Nu am aer.
Iar piazzeta in care este asezat hotelul este atat de dragutza. Hai ca poti sa patrunzi peste zid si sa vezi .. Acolo e soare si oamenii si-au inceput veseli ziua. Vorbesc, se simt, se ating, se privesc in ochi, prin ochi ...prin aceste ferestre ale sufletului ... Au ferestrele deshise si sufeltele deschise. Din cand in cand, ca si cum nu ar putea rezista sa se uite si in interiorul lor, clipesc. Repetat. Isi inchid pentru o fractiune de secunda spiritul si se scufunda in tenebrosul si abisalul interior. E prea greu sa lasi fereastra deschisa tot timpul... poate ca spiritul tau ar zbura ca o pasare careia ii deschizi colivia. Si atunci o momesti : deschizi, si cu un gest larg grandios ii arati : iata ce frumoasa e lumea: ceruri si paduri, zboruri dar si caderi, iubiri si uri, armonie si beatitudine, damnare si blesteme, o lume magnifica de culori si contraste, de imperfectiuni magnetice si senzualitati inca nerostite, inca netraite. Dar tu suflete, n-ai voie sa iesi! Ramai aici, si intoarce-te iar clipind in adancurile mele.
Ce ciudat ... oamenii mor cu ochii deschisi ... Au uitat sa mai clipeasca si atunci a zburat cu totul...
Zbor deasupra piazzetei, deasupra fantanei, respir prin toti porii aerul atat de dens si de tare. E prea mult pentru mine. Respir atat de adanc incat nu mai vad nimic. A inceput sa ploua si ghicesc apa care imi inunda gura, urechile, ochii inchisi. Clopotele bisericii imi bat asurzitor in timpanul inghitit de ape. Bum! Bum! Ma rotesc intr-un vertij nebunesc. E inevitabil. Ma prabusesc.
Hai Alexandra trezeste-te o data ca bat de un sfert de ora la usa ta! Trebuie sa mergem la ciorba de potroace!
O gura de aer. Doamne ce bine e! Gata s-a terminat! Nu era ploaie ... sunt doar uda pana la piele. Si fereastra? Ai observat ca atunci cand te trezesti primul lucru la care te uiti e invariabil fereastra? Deschizi ochii. Deschizi o fereastra pentru a privi o alta fereastra.
Mi-e dor de viata, de ceruri si paduri, de zboruri si caderi, de iubiri si uri, de armonie si beatitudine... Deschide te rog fereastra ... si nu uita: CLIPESTE!

Invitatie la dans a vietii

2007-11-22T17:09:00.000+02:00

* Insemnare de pe vremea cand nu descoperisem blogul.

Iti mai aduci aminte de noptile dinaitea plecarii in tabara sau in excursie cu scoala? Dormeai ? nu, asa ma gandeam si eu. Nu dormeai, toata noaptea te perpeleai pe toate partile, incercand din rasputeri sa adormi, caci stiai ca a doua zi trebuie sa te bucuri de fiecare moment al calatoriei, sa traiesti fiecare secunda la maxim si sa o incapsulezi intr-o memorie, care – tu crezi cu tarie – ca va dura toata viata. Dar nu poti sa dormi. De saptamani te gandesti ca Nu mai vine odata ziua ! in fiecare zi completai cu vreun articol de imbracat lista, sau sa nu cumva sa uit rujul pitit de mama. Lista e lunga, iar cenzura alor tai apriga. Azi cearta cu tata : Nu, nu iti iei in nici un caz fusta aia scurta la tine! Aia e de stat prin casa , auzi? Cee? Sa iei casetofonul International cu tine?? Cum esti tu cu capul in nori sigur il uiti pe acolo. Nu . Am zis NU. Santaj sentimental. La verificarea bagajului, fusta trece vama, casu’ nu. Oricum toata ziua te-ai invartit prin casa ca tembelu si esti obosit mort. Dar nu poti sa dormi. Te gandesti la nenumaratele, posibilele intamplari, turnuri de situatii, certuri , impacari care ar putea sa se iveasca incepand cu punctul t al plecarii in “necunoscut”. Viata ta se va schimba sigur. Mii de scenarii iti trec prin cap. Intregi conversatii cu el sau ea. Imaginarea celor mai nastrusnice farse facute profei. Mii de ganduri ti se ingramadesc in cap, iar imaginatia ta nu poate fi oprita. Shut down nu exista. Ajungi asa de departe, incat realul nu mai joaca nici un rol. Te invarti intr-un univers fatastic, fascinant de miraculos. Bineinteles ca imi dau seama ca aberez, normal … el nu ar putea sa se uite la mine, si nici intr-un milion de ani nu am putea sa ramanem incuiati in camera cabanei doar noi doi. Iar ca el va inghiti nu stiu ce chestie si singura care il va ajuta sa nu se innece cu bolul alimentar .. voi fi eu (da , am vazut asta intr-un film). Glumele tale vor fi repetate la nesfarsit iar replica ta memorabila va face cariera printre colegii care o sa isi roada unghiile de invidie ca nu le-a bubuit lor. La discoteca noaptea sa cada lumina reflectorului fix pe tine din marea aia de oameni??Dar nu poti sa opresti vertijul de ganduri … miraculosul necunosctului te acapareaza asa de tare, iar gandurile tale joaca ping-pong in asternuturile ravasite de atatea zvarcoliri. Si iar iti incolteste : dar daca ? … si daca poate? …
Orice calatorie e o invitatie la dans a vietii. Improvizezi.

Varsta: 27 de ani. Concediu … in sfarsit. Care e primul lucru pe care il faci luni in prima zi de concediu? Dai telefon la birou. Logic, nu? Sa vezi daca totul e in regula. Daca persoana care te inlocuieste a inteles pe deplin tot papirusul plin cu sarcini, pe care I l-ai scris cu atata constinciozitate vineri pe la ora 9 seara, daca nu cumva a aparut ceva intre timp, ceva pe care doar TU ai putea sa il rezolvi, daca nu cumva i se simte lipsa creierului tau care este UNIC si oricum , nimeni nu ma poate incolui pe deplin si .. toti stiu ca ala e un surogat. Mda, totul e ok. Nechezolul ala care te inlocuieste isi face treaba, nimeni nu e disperat sa vorbeasca cu tine. Uff, ce bine. Bine ca se descurca si ei odata in viata fara mine!
Cu ce naiba sa iti umpli ziua – luni repet – ca la Budapesta plec de-abia maine. O vizita la sor-mea ar putea sa ma scuteasca lejer de umplerea unei jumatati intregi de zi. Bun, facut. Si acum ce? Prietena mea, care se afla in aceeasi dificultate de manevrare a timpului intr-o zi de luni. Un restaurant, o plimbare. super, s-a facut seara si eu nu mi-am facut bagajul iar la mine in casa e un dezastru. Iincep prin a-mi face curat in casa. Mi-am dezvoltat de cativa ani buni o obsesie: sa fac curat in casa inainte de concediu. E atat de reconfortant sa te intorci intr-o casa curata din voiaj. Imi calc repede cateva haine, mi le arunc in valiza. Doamne ce somn imi e. Sa verific daca mi-am luat necesarul? Nu, mi-e prea lene. Poate maine dimineata. Ah, sa nu cumva sa uit cartea sa o pun in bagaj. Adorm ca lemnu’.

Lemn. Ca si gandurile mele. Ca si palpitatiile copilariei dinaintea voiajului. Miraculosul a disparut cu totul. Hm, ce ar putea sa se intample? Camera de la hotel sa aiba probleme cu baia. Poate stam mult in vama .. asta ar fi cam nasol. Prognoza meteo nu arata prea rau .. dar mai stii cu sarlatanii astia? Poate nu ma voi pricopsi cu vreo raceala, iar durerile de cap sper sa ia vacanta. Dar nu-I nimic trusa de medicamente e la indemana.
Hm, ce ar putea sa se intample?. Acum stiu ca miraculosul este eludat din ecuatia vietii mele, ca fabulosul il gasesc doar in carti sau filme, ca senzationalul epocii romantice va ramane suspendat in vremurile acelea. Acum stiu ca necunscutul unei vacante nu e asa de necunoscut, ca ma voi intoarce acasa – in casa mea curata. Acum stiu ca nici un El fantasmagoric nu se va impiedica si nu va cadea in slow-motion senzual taman in fata mea. Acum stiu ca nu voi ramane blocata in camera hotelului cu nimeni. Acum stiu.Lumina reflectorului nu va cadea fix pe mine in vuietul clubbingului, iar dansul meu va ramane in clar-obscur.

Acum stiu ca orice calatorie e o invitatie la dans a vietii. Acum stiu pasii.

iulie 2006

Joy comes in the morning

2007-11-16T13:26:00.000+02:00

In dimineata asta de vineri ma hotarasc sa merg pe jos de acasa pana la birou. 40 de minute pe jos. E soare cu plombe, dar e o adevarata placere sa nu simti frigul miscandu-te. Si daca tot am intarziat la birou, de ce sa nu intarzii mai mult? Asa ca dau o vizita prin Cismigiu. E pustiu, iar cand vezi o silueta aproape ca te sperii. Ici colo cate un maturator constiincios, un varstnic cu lesa sau un aurolac care isi indreapta oasele dupa gherboveala de peste noapte. Cateodata traverseaza si cate un angajat stresat de ora tarzie si reprosurile sefului. Dar ei trec repede.
Eu ma innamolesc facand fotografii. Imi zambesc cand apas pe tragaciul aparatului ca si atunci cand faci o shotie. Ce-mi pasa? ... e vineri si am gluga la geaca.

Azi mi-am spalat masina

2007-11-06T11:53:00.000+02:00

Azi am fost sa imi spal masina.
Nu se mai putea. Cand intrai in ea te izbea un miros puternic de statut, intr-o combinatie fericita de tigari, scurgeri de parfum, zatz de cafea, suc imprastiat prin spate si urmele vagi ale unor braduti de toate soiruile si aromele, care chipurile trebuiau sa acopere duhoarea. Nici vizual nu era dulce placere, pentru ca praful zacea de un deget peste tot, ici colo deranjat de vreun pasager mai nevricos, nisipul din ultimul voiaj la mare imi intra in pantofi, iar resturile de iarba uscata de la picnic tronau bucolic pe scaune. In spate trecusera turistii de 1 mai: pet-uri de toate marimile, pahare de plastic, ambalaje de ciocolata, biscuiti, nah ce mai gaseste omu’ de cumparat prin benzinarii, chitante de anu’ trecut, cd-uri aruncate, imbalmajite printre niste toale. Un sacou, ca daca i se face la fata frigulet, un sal, pentru serile cand vreau sa imi arunc peste umeri ceva la misto , o basca pentru cand ma simt cool si „vreau s-ajung departe cu sapca-ntr-o parte”. Pe scurt, masina mea era Vama Veche in Stufstock. Nu, nu se pune problema de oameni dezbracati si picanterii sexuale, pentru ca am o masina total anticonceptionala. E asa de mica incat soferul isi poate lungi bratul si lua fara grija din portbagaj (aproape inexistent) trusa de scule. Poate un cuplu adept al contorsionismului ar face fata. Dar eu in nici un caz, la cat de tare mi s-au atrofiat muschii de cand am beleaua asta de masina. Ma apropii cu pasi repezi de tipul ala din Seven, mai tii minte (ce film – am avut cosmaruri o luna si daca ai avut cosmaruri asta e argumentul suprem ca a fost un film bun), tintuit la pat si hranit cu picatura pentru pacatul Leneviei.
Nemaipunand la socoteala si aspectul exterior al masinii, care sincer nu prea ma deranja ca eu nu vedeam, am luat decizia mareata de a fugi la spalatorie.
Coada. 5 masini. Ce naiba ca e ora 4 si mai e si in timpul saptamanii, oamenii astia nu muncesc? Asta e, e groasa treaba, deci stau. Cand vii sa iti speli masina e musai sa le faci vanzare si alora de la bar cu cate o cafea, suc, etc vandute la suprapret, ca doar astepti si trebuie sa iti umpli timpul cu ceva. Cel mai la indemana e sorbitul lichidelor si scrutarea orizontului cu privirea. Baciu Ion – asta-i prototipul omului care vine singur sa isi dea masina la spalat. Aia mai smecheri isi dau intalnire, stii ca pe vremuri, cand se strigau femeile la smotrul toalelor la rau. "Hai ba, mergem la spalatorie, ca a mea e jegoasa rau". Cam trista adunarea de masculi in astfel de imprejurari, ca nu beau, nu injura, nu sparg seminte, nu tu un meci de fotbal, nici ciupituri de fund la ospatarite, ca e ziua in amiaza mare, pe cin’ sa ciupi? Eu ma pun si inrosesc telefonul. Plicitseala mare. Noroc cu un meltean care da sa-si bage libarca lui de masina in fata mea. Vigilenta maxima. Sar ca arsa de pe scaun, mai sa daram bunatate de espresso, si ma infig in domnul. Pai se poate??? Putin bun simt, va rog. Si uite asa se duc doua ore din viata mea. Doua ore. Doua ore intregi, batute pe muchie. Ce rahat asta cu spalatul masinii. Inca o gaselnita a civilizatiei de a ne fura timpul.
Ma urc in masina. Mda e adevarat, miroase frumos, e curat, acum e Mamaia.
Tot mai misto e in Vama.

Octopus

2007-11-01T13:08:00.000+02:00

Putin mov ... nu strica niciodata.

Putin narcisism ... la fel.

o seara la teatru

2007-10-19T17:59:00.000+03:00

Imi place sa merg la teatru, imi place sa empatizez. De fapt, poate mie nu imi placea, dar din moment ce o fac asa de bine, am invatat sa imi placa asta la mine.
„Amalia respira adanc” este o piesa pusa in scena la Teatrul Act. o drama intre atatea care au existat odata cu tropaiala comunismului pe treptele „chiaburilor”. Ceea ce a feliat autoarea din viata a fost o fetita, viitoare adolescenta si femeie si batranica, actuala decedata, care se trezeste singura in vremea tovarasilor si a paradelor muncitoresti, a spalarii creierelor cu idealuri marxiste, cu o singura zestre: un exercitiu de respiratie invatat de la mama sa. De fapt este ceea ce o tine in viata, e un exercitiu pregatitor trecerii in nefiinta pe care il practica constant si asta o ajuta sa treaca cu calmitatea unui bolnav mintal inafara crizelor peste suferinta disparitiei babushkai, peste violul militienilor din clasa a 11-a, peste pierderea fiului, impuscat de comunisti la granita. Promiscuitatea din registrul sexual nu se opreste aici, iar Amalia isi inseala barbatul calculat, notandu-si pe carnetel razbunarile (de altfel un rezultat al idealului teoretic trambitat de comunism , cel al egalitatii ditnre sexe) sfarsind intr-un bilant amentitor de orgii cu soferi de tir, colegi de cor, liftieri. Familia si educatia elitista a burghezilor traverseaza ca un fir intregul monolog, regasindu-se in fiecare replica, in fiecare gest. Si pentru ca spectaculosul sa fie incununat in tot sublimul sau: ei bine, iata: fratele transfug, devenit peste hotare, marele Vania, faimosul balerin, o ignora cu totul pe sora sa din Romania cenusie, neaga prin tacere si nepasare insasi existenta sa. Tragedia continua delirant cu Amalia, ajunsa femeie de serviciu in aeroportul Otopemi, deschis ratacitorilor dupa Revolutie, care se posteaza cu obstinatie cu afisul Vania la fiecare cursa Air France de Paris. Ca intr-un film holywoodian, acestia se intalnesc: ea la spalatul cacatului din wc-uri, el la deversarea surplusului. Brusc, o recunoaste. Si totul se termina intr-un happy end superb: dupa ce gusta luxul oferit de fratele sau, care o lasa rece, ea in sfarsit isi duce la bun sfarsit exercitiul de respiratie.
Sunt atat de ravasita de piesa asta, incat imi doresc sa respir adanc. E frig afara si pana la masina am mult de mers. Oare exista o memorie a familiei? Tremur de frig, de frica, si nu imi vine sa cred ca eu ma mers de placere la teatru. Ma simt groaznic, imi vine sa plang si sa urlu de durere, durerea suferintei indurate de familia mea de „chiaburi”, cu morti la Canal, cu somn invelit in ziare in gara, cu casatorii fortate pentru o bucata de paine pentru a hrani pruncul venit pe vremea „cealalalta”.
Ma simt incapabila de a patrunde taina : ce a devenit arta? De ce vrei sa iti chinuiesti auditoriul? Oare lumea a devenit atat de insensibila incat poate reactiona numai la povesti cu senzatii extreme? Chiar trebuie ca actorii sa isi smulga o mana pe scena pentru a ne impresiona, pentru a ne distrage cumva din superficialitatea cu care ne-am facut un scut de nepatruns?. Cat de departe se va ajunge cu supraevaluarea senzatinolului? Reiteram o epoca romantica, in care doar ce este iesit din comun este demn de luat in seama. Trebuie sa frapezi, sa sochezi, sa iti croiesti un drum si-un loc in mintea „consumatorului” chiar cu pretul vatamarii acestuia. Tind sa cred ca e un exercitiu de marketing: comunism, senzational, tragedie, happy f end .
Ma intorc spre casa. Vad o luna superba. Este bine, eu inca mai rezonez cu banalitatea Inca sunt capabila. Si pana la urma autoarea are dreptate: e vorba de respiratie: cu surdina pusa sau gafait?

Si povestea continua ...

2007-10-19T15:43:00.000+03:00

Dar si trandafirii si tot statementul lor ofileste pana la urma. Suntem supusii timpului. Asa ca intru in scena. Trebuie sa ii arunc pe cei care nu mai sunt folositori si sa creez noi aranjamente din cei inca utili. Da unele triburi isi aruncau batranii, considerandu-i povara si stavila impotriva evolutiei si dezvoltarii.
E o munca titanica. Toata casa e in plin uragan de frunze, petale, cozi, foarfece, cutite care de-abia mai fac fata la mestesugaria de tamplar pe care o pun in practica. Balti pe gresie, mazga verde si rosie pe masa si pe haine. Dar nu ma las. Tai tijele de otel silvic cu inversunarea artistului in plina dementa creatoare. Iti trebuie multa atentie si grija maxima pentru a nu scurta viata si asa fragila a florilor. (Dar ce vorbesc eu? Eu manevrez niste mortaciuni. Orisicat, respectul este tributul decedatilor. Sa ne purtam deci cu manusi.) Dar cu toata tenacitatea, fac o miscare gresita din poignet si ma intep intr-un spin. Nu dau atentie. Tratez piscatura cu indiferenta. Dar nu si ea pe mine. In doua ore am indexul cat doua degete la un loc. In trei ore nu mai pot misca deloc nici degetul mare. Ma incapatanez sa nu dau atentie, ce naiba m-am intepat intr-un amarat de spin. Stiu, „spinul” suna istoric, cu incarcatura mistica si simbolistica suferintei duse la paroxism. De la inceputurile crestinatatii, la atrocitatile medievale ale spinilor in ochi si pana la ... Pasarea Spin a acumulat mult cuvantul asta. Dar sa fim seriosi, un spin e o aschie! Iar oamenii aia utilizau spini zdraveni, mari, sanatosi, nici vorba de spinii trandafirilor surogati de sera, tratati cu chimicale si sub atenta supraveghere a temperaturii pe calculator. In patru ore simt durerea ducandu-se pe os pana la cot. Totusi, e cazul sa fac si eu ceva. Dupa 1 minut de tinut receptorul telefonului departe de ureche, timp in care iubita mea sora isi termina cu sughituri portia de ras pe trei luni, alaturandu-i-se si sotul ei pe post de Chorus, o rog sa vina la mine sa ma trateze. Nu ma, nu mai ai nimic acolo, e un punct cat un varf de ac, pe unde a strapuns spinul, dar a iesit. Te-am dezinfectat, asta e. Inceteaza cu ipohondriile.
A doua zi situatia e cocosabila. Ajung la Urgenta. Bineinteles, nimeni nu ma ia in seama, iar fata-mi livida si mana explodata cu degete imobile nu impresiona pe nimeni acolo intre maini smulse, tarnacoape in cap si cutite in viscere. Pana la urma se blagosloveste un doctoras de mine, care dupa ce imi asculta povestea facand eforturi supraomenesti sa nu se tavaleasca de ras, imi spune cu crampe in obraji: Incredibil, n-am mai vazut asa ceva. Da, repede pe antibiotic, antinflamatoare, baga dra asistenta niste betadina. Daca nu se desumfla in trei zile, reveniti ca e grav. Ok, dar de la ce?? insist eu. Haaaaa, n-a mai putut si a izbucnit intr-o ciuperca atomica de stropi, de un’ sa stiu ... o fi vreun blestem.
Evrika! Cum de nu m-am gandit? Exact : frumoasa din padurea adromita se inteapa intr-un fus si adoarme 1000 de ani, pana cand vine Fat Frumos si o trezeste din somnul cataleptic printr-un dulce sarut.

Chiar asa, daca se face piersica fara par, ce nu sunt in stare sa faca trandafiri fara spini? Ne-ar scuti de blestemele moderne.

Poveste veche, noua

2007-10-16T15:51:00.000+03:00

Buna ziua doamna, am un pachet pt dvs , unde vi-l pot livra astazi, in aprox 2 ore?
Un pachet, de la cine?
Persoana care il trimite nu doreste sa isi decline identitatea din pacate.
Bine, atunci notati adresa, aveti grija sa faceti dreapta dupa benzinarie.

Intr-o sambata destul de insorita pentru octombrie, primesc 100 de trandafiri. Nu i-am numarat, dar il cred pe cuvant pe curier. Sunt rosii, sunt superbi, sunt imensi si mi-au ocupat cei 36 mp ai garsonierei mele. Parca citisem in copilarie o poveste cu morala ascunsa. Au fost odata niste oameni sarmani, saraci lipiti, care vorbea aceea, de-abia aveau dupa ce bea apa. Casuta lor de chirpici mai avea putin si se surpa cu totul, ce mai ramasese din gard il foloseau ca lemne iarna, iar cariile mancasera usa coscovita si tocurile ferestrelor. Dar bunatatea de a imparti ultimul colt scofalcit de paine cu un necunoscut ratacit le este rasplatita prin prefacerea magica a butucilor in luxoase fotolii satinate, a micului pat de scanduri in baldachin imperial cu matasuri exotice, iar totul, totul este suflat in aur si mesterit in clestar. Nici macar ochiul vecinului iscoditor n-ar ghici ce minunatii se ascund in aceeasi casa garbovita din care iese fumul negru al cosului necuratat de ani chiar si acum.
Eu stau la parter, intr-un bloc impersonal, identic cu celelalte de langa el care ii poarta litera. Doar cifra difera. Daca esti inzestrat cu o statura mai inalta te-ai chinui putin si ai arunca un ochi in viata mea. Nimic nu ti-ar indica frumusetea care se ascunde in apartamentul cu grilaj la geam. Acum e o gradina. Un paradis al trandafirilor cu karme din trecut. Sunt cei care nu au avut parte de traiul in vile si de desfatarea in vase Ming. Sunt surghiunitii in 36 mp. Sunt trandafirii care lupta impotriva superficialitatii exteriorului. Striga din toti spinii paradoxul estetic: eu nu decorez, eu nu stau intr-un colt cu capul plecat pt desfatarea privirlor egoiste, eu nu cersesc complimente si aplauze, eu nu-mi doresc recunoasterea in opulenta, eu sunt inauntru. Eu sunt interiorul.
Oare ce minunatii mai ascund grilajele noastre? Cat de inalt esti?

Robotel

2007-10-04T13:45:00.000+03:00

Zilele astea vorbesc doar despre serviciu. Pe cine prind, ma plang, ma vaiet, ma lamentez in toate chipurile.
Ma intalnesc cu o prietena intr-o cafenea atat de relaxanta, care ar fi avut toate ingredinetele sa te distraga de la problmele cotidiene si care te-ar fi imbiat intr-o atmosfera de inceput de secol, cu muzica in surdina si stucaturi frumos finisate, sa te asezi la palavre despre ultima carte citita, filmul recent vizionat sau chiar o polemica remuneranta despre incalzirea gloala (ca tot e la moda acum). Dar nu, cu o incapatanare idiotica, ma trezesc in mijlocul unor smiorcaturi despre sefi, sefe, colegi de serviciu, sarcini grevate, in general tot universul alcatuit de cele 9 -„n” ore de birou. Imi turui placa. Tac. Incepe prietena mea. Sefi, sefe, colegi de serviciu, care mai de care mai idiotici, toate animalele care populeaza spatiul corporate in care activeaza. Prietena mea lucreaza intr-un call centre. Imi imbogatesc cunostintele despre KPI-uri, SRM-uri, MAJ, delivery failures si alte procedures, una mai suculenta decat cealalta. Urmeaza barfele despre ultima stupiditate a colegului. Poti sa crezi ca cineva poate fi asa de prost? Dumnezeule de ce nu ii spune cineva ca la Palatul Dogilor e zi de vizita doar sambata si duminica? Mda, barca Romeo. Nici nu vreau sa stiu ca acest individ a luat bonus luna trecuta ca si mine. Si, ei bine, am motive f intemeiate sa cred ca a luat. Of, sa fie la el acolo !
Ne-am spus amandoua ofurile, timp in care mai mult de jumatate din frappe a fost sorbit, mai in gluma, mai in rontaiala nervilor pe care ti-i faci rememorand frustarile de peste zi. Te-ai gandi ca odata ce povestile corporatiste s-au epuizat incepem cu adevarat sa ne bucuram de viata si sa abordam subiecte mai umane.
Girl, intervin eu simtind ca intermezzo-ul cu iz de cartele de acces se apropie de final, sa stii ca se poate si mai rau. Pai sa-ti spun despre ce mi-a povestit Mihalea. Te crucesti. Si incep cu povestirea prietenei, judecata in contumacie. Acelasi subiect: sefi, sefe, colegi turnatori, lingai, papa-lapte, nepoata omiprezenta, zgarcitul deghizat, androginul, fantele, nimfomana, marlanul, minijupul strans pe trup si „n-ai nimic pe sub tricou”-ul.
Ultima picatura din frappe este consumata ca si subiectele noastre. Am fi avut multe sa ne mai spunem, ca de exemplu sa vorbim pe marginea cartii Posibilitatea unei insule de Houllebecq, pe care am citit-o cu nesat amandoua, sau impartasirea parerilor dupa revederea cu atata placere a filmului Amadeus. Mda, s-a facut tarziu. Cerem nota?
Nu inteleg de ce ma incapatanez cu atata obstinatie sa prelungesc orele de serviciu in momentele in care se presupune ca ar trebui sa te detasezi, sa iti vezi de viata ta, caci vorba reclamei: exista viata si dupa serviciu. La un interviu de angajare o prietena a fost intrebata: Care sunt modalitatile prin care te relaxezi dupa orele de program? Ma intalnesc cu prietenii, a fost unul dintre raspunsuri. Nu mentionam si nici nu ne intreaba nimeni despre ce vorbesti cand stai la palavre in fata unui pahar de vin. Ar trebui sa se inventeze un pach, asemanator cu cel care te ajuta sa te lasi de fumat, care sa actioneze prin greturi si lehamite cand aduci vorba de serviciu. Ar trebui sa ne punem inelele invers ca sa ne aducem aminte de interdictie. Ar trebui sa ne dam seama ca ne pierdem capacitatea de a aborda si alte subiecte decat cele din experienta noastra imediata. Ca nu faci rau nimanui daca aberezi sau polemizezi pe teme total inutile pentru existenta ta corporatista. Da, e un cliseu, viata e prea scurta si la final oricum vine ... Nota, va rog!

Zilele de nastere

2007-09-19T14:12:00.000+03:00

Nu imi plac zilele mele de nastere. Nu mi-au placut si nici nu cred ca o sa-mi placa. E un dans social in care nu ma descurc, nu stiu sa il joc deloc.
De ziua mea mi se labartzeste fatza. Ma dor maxilarele, prind aer la dinti, mi se inclesteaza obrajii, fac riduri cu toptanul si daca mai ai nefericirea sa porti letnile de contact ca mine .. e nasol, ca ti se incretesc de la atata gimanstica ochioasa.
Oamenii sunt atat de bine intentionati. Ei tin la tine si tu le fel. Vin sa te pupe, sa te imbratiseze, afiseaza cadouri si tu trebuie sa le raspunzi. La fiecare in parte. Frumos, sa le multumesti pentru ca ei exista. Pentru ca iti certifica tie insuti existenta.
Si la hai la joc. Cu cei mai mici decat tine. Ganduri posibile care le trec prin cap (lista ramane deschisa): - ce baba e, dar hai ca totusi arata bine pt varsta ei; - eu mai am pana sa ajung la varsta asta, mai am timp sa ... petrec/distrez/fac de cap (ca si cum nu ai putea sa faci astea la orice varsta ... ma rog); - bai pt varsta ei s-a ajuns, are casa, masina, cariera, ar fi tare sa ajung si eu acolo, poate kiar mai devreme; - e tare tipa, nu s-a casatorit e still on the market, nu spala scutece si nici nu calca camasi; - da e ok, dar la varsta ei eu sigur o sa ajung manager; - cand voi fi ajuns la varsta asta, voi fi experimentat, vazut/facut/dres de 100 de ori mai multe; - da ii merge mintea, stie multe, dar nah e normal pt varsta ei, a avut timp sa acumuleze; - se imbraca misto, are tot felul de esarfe, sepci , merge in cluburi, e zbanghie.
Si la stanga si la dreapta. Hopa cu cei mai mari decat tine. - Ce varsta frumoasa, la mine a trecut, ce repede se duce timpul; - Ce bine se tine, dar nah , la varsta ei si eu eram altfel; - Ce naiba sunt hainele astea, ca nu mai e o pustoiaca de 18 ani; - Pai normal cluburi, distractie, las ca o sa vada ea mai incolo; - Cam batraioara ca sa fie singura, o sa aleaga pana o sa culeaga; -Off ce am imbatranit, ce ii pasa ei, are toata viata in fata; - Feminismul asta, eu la varsta ei aveam un copil deja; - Lasa mamica, ca o sa rasara soarele si pe strada ta., ca nu mai iese odataaa...
E ciudat cum o urare de la La multi ani spusa cuiva, te face sa dai un mic tur in propria-ti viata. Te raportezi la sarbatorit, dar privirea ti se fixeaza tot pe persoana ta. E un efect de recul. Este o miscare inapoi a gandurilor ca reactie la inaintarea aprecierilor catre destinatar.
Asa ca ma incurc in pasi si ingaimez multumescuri cu duiumul, balbai zambete si bolborosesc o fericire pe care nu o traiesc asa cum isi imagineaza ei.

Telefoanele mobile – instrument de cultura

2007-09-03T14:18:00.001+03:00

Iata un titlu de campanie PR care ar face furori printre creativii care se ocupa de conturi de telecom. Din nefericire nu s-a gandit nimeni pana acum ca un telefon mobil chiar cultiva poporul, il rafineaza, il familiarizeaza cu marile creatii ale omenirii. Si asta nu ca instrument pur de conversatie intre un receptor si un emitator, dintre care unul informeaza si altul acumuleaza. Nu. Telefonul mobil este in sine – cu setarile standard din fabrica - un instrument de cultura, un purtator al valorilor culturale universale. Pentru ca ideea e mult prea elucubranta ma voi explica povestind un episod de-a dreptul halucinant din viata mea.
Conduc linistita, ascult un CD cu un concert de Chopin, ajung la stop, opresc. E cald, deschid geamul. In stanga mea un sofer da din maini: Domnisoara, domnisoara, va suna telefonul! Ca teleghidata, ma scotocesc in geanta si inhat telefonul. Telefonul dormea linistit, nici vorba sa sune. Ma uit la binevoitorul meu: NU suna domne, ce-ai? Omul, vadit ingrijorat ca pot pierde un apel important, o tine p-a lui: Cum domnisoara, nu auziti sunetul? Ta na na ta na na .... Eu ma uit stupefiata la om, ma uit la casetofon, ma uit iar la el cu ochii mijiti, gura deschisa si pierderi de saliva. Intr-un final, trezita de claxoanele vecinilor mei de „rosu”, reusesc sa-i balmajesc: Nu domne, e un CD, canta CD-ul!
..... The end. Cum de nu s-au gandit publicitarii la o asemenea valenta pe care ar putea-o comunica? Poate mai avem inca pretentiile unei natiuni cultivate sau poate scrupulele ne impiedica sa ne auto-jignim in modul asta. Si totusi, unii oameni asocieaza muzica clasica strict cu soneria de telefon mobil. Mai mult ca sigur amicul meu de trafic nu s-a gandit nicio secunda ca cineva poate asculta „asemenea” muzica si in alte situatii, nu numai in format .midi cand il suna „Boss Cnx” . Ce sa mai .. q.e.d. cu ce ziceam la inceput. Telefoanele mobile cultiva poporul. Acum el stie ca studiul revolutionar e compus de Chopin, ca Aria aia e a lu Bach, ca sa nu mai zic de oda bucuriei de amicu’ Bietuvanat. Stai ca ma suna „Mama Ac”. Ma pregatesc de aplauze furtunoase.