o seara la teatru

Imi place sa merg la teatru, imi place sa empatizez. De fapt, poate mie nu imi placea, dar din moment ce o fac asa de bine, am invatat sa imi placa asta la mine.
„Amalia respira adanc” este o piesa pusa in scena la Teatrul Act. o drama intre atatea care au existat odata cu tropaiala comunismului pe treptele „chiaburilor”. Ceea ce a feliat autoarea din viata a fost o fetita, viitoare adolescenta si femeie si batranica, actuala decedata, care se trezeste singura in vremea tovarasilor si a paradelor muncitoresti, a spalarii creierelor cu idealuri marxiste, cu o singura zestre: un exercitiu de respiratie invatat de la mama sa. De fapt este ceea ce o tine in viata, e un exercitiu pregatitor trecerii in nefiinta pe care il practica constant si asta o ajuta sa treaca cu calmitatea unui bolnav mintal inafara crizelor peste suferinta disparitiei babushkai, peste violul militienilor din clasa a 11-a, peste pierderea fiului, impuscat de comunisti la granita. Promiscuitatea din registrul sexual nu se opreste aici, iar Amalia isi inseala barbatul calculat, notandu-si pe carnetel razbunarile (de altfel un rezultat al idealului teoretic trambitat de comunism , cel al egalitatii ditnre sexe) sfarsind intr-un bilant amentitor de orgii cu soferi de tir, colegi de cor, liftieri. Familia si educatia elitista a burghezilor traverseaza ca un fir intregul monolog, regasindu-se in fiecare replica, in fiecare gest. Si pentru ca spectaculosul sa fie incununat in tot sublimul sau: ei bine, iata: fratele transfug, devenit peste hotare, marele Vania, faimosul balerin, o ignora cu totul pe sora sa din Romania cenusie, neaga prin tacere si nepasare insasi existenta sa. Tragedia continua delirant cu Amalia, ajunsa femeie de serviciu in aeroportul Otopemi, deschis ratacitorilor dupa Revolutie, care se posteaza cu obstinatie cu afisul Vania la fiecare cursa Air France de Paris. Ca intr-un film holywoodian, acestia se intalnesc: ea la spalatul cacatului din wc-uri, el la deversarea surplusului. Brusc, o recunoaste. Si totul se termina intr-un happy end superb: dupa ce gusta luxul oferit de fratele sau, care o lasa rece, ea in sfarsit isi duce la bun sfarsit exercitiul de respiratie.
Sunt atat de ravasita de piesa asta, incat imi doresc sa respir adanc. E frig afara si pana la masina am mult de mers. Oare exista o memorie a familiei? Tremur de frig, de frica, si nu imi vine sa cred ca eu ma mers de placere la teatru. Ma simt groaznic, imi vine sa plang si sa urlu de durere, durerea suferintei indurate de familia mea de „chiaburi”, cu morti la Canal, cu somn invelit in ziare in gara, cu casatorii fortate pentru o bucata de paine pentru a hrani pruncul venit pe vremea „cealalalta”.
Ma simt incapabila de a patrunde taina : ce a devenit arta? De ce vrei sa iti chinuiesti auditoriul? Oare lumea a devenit atat de insensibila incat poate reactiona numai la povesti cu senzatii extreme? Chiar trebuie ca actorii sa isi smulga o mana pe scena pentru a ne impresiona, pentru a ne distrage cumva din superficialitatea cu care ne-am facut un scut de nepatruns?. Cat de departe se va ajunge cu supraevaluarea senzatinolului? Reiteram o epoca romantica, in care doar ce este iesit din comun este demn de luat in seama. Trebuie sa frapezi, sa sochezi, sa iti croiesti un drum si-un loc in mintea „consumatorului” chiar cu pretul vatamarii acestuia. Tind sa cred ca e un exercitiu de marketing: comunism, senzational, tragedie, happy f end .
Ma intorc spre casa. Vad o luna superba. Este bine, eu inca mai rezonez cu banalitatea Inca sunt capabila. Si pana la urma autoarea are dreptate: e vorba de respiratie: cu surdina pusa sau gafait?

Si povestea continua ...

Dar si trandafirii si tot statementul lor ofileste pana la urma. Suntem supusii timpului. Asa ca intru in scena. Trebuie sa ii arunc pe cei care nu mai sunt folositori si sa creez noi aranjamente din cei inca utili. Da unele triburi isi aruncau batranii, considerandu-i povara si stavila impotriva evolutiei si dezvoltarii.
E o munca titanica. Toata casa e in plin uragan de frunze, petale, cozi, foarfece, cutite care de-abia mai fac fata la mestesugaria de tamplar pe care o pun in practica. Balti pe gresie, mazga verde si rosie pe masa si pe haine. Dar nu ma las. Tai tijele de otel silvic cu inversunarea artistului in plina dementa creatoare. Iti trebuie multa atentie si grija maxima pentru a nu scurta viata si asa fragila a florilor. (Dar ce vorbesc eu? Eu manevrez niste mortaciuni. Orisicat, respectul este tributul decedatilor. Sa ne purtam deci cu manusi.) Dar cu toata tenacitatea, fac o miscare gresita din poignet si ma intep intr-un spin. Nu dau atentie. Tratez piscatura cu indiferenta. Dar nu si ea pe mine. In doua ore am indexul cat doua degete la un loc. In trei ore nu mai pot misca deloc nici degetul mare. Ma incapatanez sa nu dau atentie, ce naiba m-am intepat intr-un amarat de spin. Stiu, „spinul” suna istoric, cu incarcatura mistica si simbolistica suferintei duse la paroxism. De la inceputurile crestinatatii, la atrocitatile medievale ale spinilor in ochi si pana la ... Pasarea Spin a acumulat mult cuvantul asta. Dar sa fim seriosi, un spin e o aschie! Iar oamenii aia utilizau spini zdraveni, mari, sanatosi, nici vorba de spinii trandafirilor surogati de sera, tratati cu chimicale si sub atenta supraveghere a temperaturii pe calculator. In patru ore simt durerea ducandu-se pe os pana la cot. Totusi, e cazul sa fac si eu ceva. Dupa 1 minut de tinut receptorul telefonului departe de ureche, timp in care iubita mea sora isi termina cu sughituri portia de ras pe trei luni, alaturandu-i-se si sotul ei pe post de Chorus, o rog sa vina la mine sa ma trateze. Nu ma, nu mai ai nimic acolo, e un punct cat un varf de ac, pe unde a strapuns spinul, dar a iesit. Te-am dezinfectat, asta e. Inceteaza cu ipohondriile.
A doua zi situatia e cocosabila. Ajung la Urgenta. Bineinteles, nimeni nu ma ia in seama, iar fata-mi livida si mana explodata cu degete imobile nu impresiona pe nimeni acolo intre maini smulse, tarnacoape in cap si cutite in viscere. Pana la urma se blagosloveste un doctoras de mine, care dupa ce imi asculta povestea facand eforturi supraomenesti sa nu se tavaleasca de ras, imi spune cu crampe in obraji: Incredibil, n-am mai vazut asa ceva. Da, repede pe antibiotic, antinflamatoare, baga dra asistenta niste betadina. Daca nu se desumfla in trei zile, reveniti ca e grav. Ok, dar de la ce?? insist eu. Haaaaa, n-a mai putut si a izbucnit intr-o ciuperca atomica de stropi, de un’ sa stiu ... o fi vreun blestem.
Evrika! Cum de nu m-am gandit? Exact : frumoasa din padurea adromita se inteapa intr-un fus si adoarme 1000 de ani, pana cand vine Fat Frumos si o trezeste din somnul cataleptic printr-un dulce sarut.

Chiar asa, daca se face piersica fara par, ce nu sunt in stare sa faca trandafiri fara spini? Ne-ar scuti de blestemele moderne.

Poveste veche, noua

Buna ziua doamna, am un pachet pt dvs , unde vi-l pot livra astazi, in aprox 2 ore?
Un pachet, de la cine?
Persoana care il trimite nu doreste sa isi decline identitatea din pacate.
Bine, atunci notati adresa, aveti grija sa faceti dreapta dupa benzinarie.

Intr-o sambata destul de insorita pentru octombrie, primesc 100 de trandafiri. Nu i-am numarat, dar il cred pe cuvant pe curier. Sunt rosii, sunt superbi, sunt imensi si mi-au ocupat cei 36 mp ai garsonierei mele. Parca citisem in copilarie o poveste cu morala ascunsa. Au fost odata niste oameni sarmani, saraci lipiti, care vorbea aceea, de-abia aveau dupa ce bea apa. Casuta lor de chirpici mai avea putin si se surpa cu totul, ce mai ramasese din gard il foloseau ca lemne iarna, iar cariile mancasera usa coscovita si tocurile ferestrelor. Dar bunatatea de a imparti ultimul colt scofalcit de paine cu un necunoscut ratacit le este rasplatita prin prefacerea magica a butucilor in luxoase fotolii satinate, a micului pat de scanduri in baldachin imperial cu matasuri exotice, iar totul, totul este suflat in aur si mesterit in clestar. Nici macar ochiul vecinului iscoditor n-ar ghici ce minunatii se ascund in aceeasi casa garbovita din care iese fumul negru al cosului necuratat de ani chiar si acum.
Eu stau la parter, intr-un bloc impersonal, identic cu celelalte de langa el care ii poarta litera. Doar cifra difera. Daca esti inzestrat cu o statura mai inalta te-ai chinui putin si ai arunca un ochi in viata mea. Nimic nu ti-ar indica frumusetea care se ascunde in apartamentul cu grilaj la geam. Acum e o gradina. Un paradis al trandafirilor cu karme din trecut. Sunt cei care nu au avut parte de traiul in vile si de desfatarea in vase Ming. Sunt surghiunitii in 36 mp. Sunt trandafirii care lupta impotriva superficialitatii exteriorului. Striga din toti spinii paradoxul estetic: eu nu decorez, eu nu stau intr-un colt cu capul plecat pt desfatarea privirlor egoiste, eu nu cersesc complimente si aplauze, eu nu-mi doresc recunoasterea in opulenta, eu sunt inauntru. Eu sunt interiorul.
Oare ce minunatii mai ascund grilajele noastre? Cat de inalt esti?

Robotel

Zilele astea vorbesc doar despre serviciu. Pe cine prind, ma plang, ma vaiet, ma lamentez in toate chipurile.
Ma intalnesc cu o prietena intr-o cafenea atat de relaxanta, care ar fi avut toate ingredinetele sa te distraga de la problmele cotidiene si care te-ar fi imbiat intr-o atmosfera de inceput de secol, cu muzica in surdina si stucaturi frumos finisate, sa te asezi la palavre despre ultima carte citita, filmul recent vizionat sau chiar o polemica remuneranta despre incalzirea gloala (ca tot e la moda acum). Dar nu, cu o incapatanare idiotica, ma trezesc in mijlocul unor smiorcaturi despre sefi, sefe, colegi de serviciu, sarcini grevate, in general tot universul alcatuit de cele 9 -„n” ore de birou. Imi turui placa. Tac. Incepe prietena mea. Sefi, sefe, colegi de serviciu, care mai de care mai idiotici, toate animalele care populeaza spatiul corporate in care activeaza. Prietena mea lucreaza intr-un call centre. Imi imbogatesc cunostintele despre KPI-uri, SRM-uri, MAJ, delivery failures si alte procedures, una mai suculenta decat cealalta. Urmeaza barfele despre ultima stupiditate a colegului. Poti sa crezi ca cineva poate fi asa de prost? Dumnezeule de ce nu ii spune cineva ca la Palatul Dogilor e zi de vizita doar sambata si duminica? Mda, barca Romeo. Nici nu vreau sa stiu ca acest individ a luat bonus luna trecuta ca si mine. Si, ei bine, am motive f intemeiate sa cred ca a luat. Of, sa fie la el acolo !
Ne-am spus amandoua ofurile, timp in care mai mult de jumatate din frappe a fost sorbit, mai in gluma, mai in rontaiala nervilor pe care ti-i faci rememorand frustarile de peste zi. Te-ai gandi ca odata ce povestile corporatiste s-au epuizat incepem cu adevarat sa ne bucuram de viata si sa abordam subiecte mai umane.
Girl, intervin eu simtind ca intermezzo-ul cu iz de cartele de acces se apropie de final, sa stii ca se poate si mai rau. Pai sa-ti spun despre ce mi-a povestit Mihalea. Te crucesti. Si incep cu povestirea prietenei, judecata in contumacie. Acelasi subiect: sefi, sefe, colegi turnatori, lingai, papa-lapte, nepoata omiprezenta, zgarcitul deghizat, androginul, fantele, nimfomana, marlanul, minijupul strans pe trup si „n-ai nimic pe sub tricou”-ul.
Ultima picatura din frappe este consumata ca si subiectele noastre. Am fi avut multe sa ne mai spunem, ca de exemplu sa vorbim pe marginea cartii Posibilitatea unei insule de Houllebecq, pe care am citit-o cu nesat amandoua, sau impartasirea parerilor dupa revederea cu atata placere a filmului Amadeus. Mda, s-a facut tarziu. Cerem nota?
Nu inteleg de ce ma incapatanez cu atata obstinatie sa prelungesc orele de serviciu in momentele in care se presupune ca ar trebui sa te detasezi, sa iti vezi de viata ta, caci vorba reclamei: exista viata si dupa serviciu. La un interviu de angajare o prietena a fost intrebata: Care sunt modalitatile prin care te relaxezi dupa orele de program? Ma intalnesc cu prietenii, a fost unul dintre raspunsuri. Nu mentionam si nici nu ne intreaba nimeni despre ce vorbesti cand stai la palavre in fata unui pahar de vin. Ar trebui sa se inventeze un pach, asemanator cu cel care te ajuta sa te lasi de fumat, care sa actioneze prin greturi si lehamite cand aduci vorba de serviciu. Ar trebui sa ne punem inelele invers ca sa ne aducem aminte de interdictie. Ar trebui sa ne dam seama ca ne pierdem capacitatea de a aborda si alte subiecte decat cele din experienta noastra imediata. Ca nu faci rau nimanui daca aberezi sau polemizezi pe teme total inutile pentru existenta ta corporatista. Da, e un cliseu, viata e prea scurta si la final oricum vine ... Nota, va rog!

Zilele de nastere

Nu imi plac zilele mele de nastere. Nu mi-au placut si nici nu cred ca o sa-mi placa. E un dans social in care nu ma descurc, nu stiu sa il joc deloc.
De ziua mea mi se labartzeste fatza. Ma dor maxilarele, prind aer la dinti, mi se inclesteaza obrajii, fac riduri cu toptanul si daca mai ai nefericirea sa porti letnile de contact ca mine .. e nasol, ca ti se incretesc de la atata gimanstica ochioasa.
Oamenii sunt atat de bine intentionati. Ei tin la tine si tu le fel. Vin sa te pupe, sa te imbratiseze, afiseaza cadouri si tu trebuie sa le raspunzi. La fiecare in parte. Frumos, sa le multumesti pentru ca ei exista. Pentru ca iti certifica tie insuti existenta.
Si la hai la joc. Cu cei mai mici decat tine. Ganduri posibile care le trec prin cap (lista ramane deschisa): - ce baba e, dar hai ca totusi arata bine pt varsta ei; - eu mai am pana sa ajung la varsta asta, mai am timp sa ... petrec/distrez/fac de cap (ca si cum nu ai putea sa faci astea la orice varsta ... ma rog); - bai pt varsta ei s-a ajuns, are casa, masina, cariera, ar fi tare sa ajung si eu acolo, poate kiar mai devreme; - e tare tipa, nu s-a casatorit e still on the market, nu spala scutece si nici nu calca camasi; - da e ok, dar la varsta ei eu sigur o sa ajung manager; - cand voi fi ajuns la varsta asta, voi fi experimentat, vazut/facut/dres de 100 de ori mai multe; - da ii merge mintea, stie multe, dar nah e normal pt varsta ei, a avut timp sa acumuleze; - se imbraca misto, are tot felul de esarfe, sepci , merge in cluburi, e zbanghie.
Si la stanga si la dreapta. Hopa cu cei mai mari decat tine. - Ce varsta frumoasa, la mine a trecut, ce repede se duce timpul; - Ce bine se tine, dar nah , la varsta ei si eu eram altfel; - Ce naiba sunt hainele astea, ca nu mai e o pustoiaca de 18 ani; - Pai normal cluburi, distractie, las ca o sa vada ea mai incolo; - Cam batraioara ca sa fie singura, o sa aleaga pana o sa culeaga; -Off ce am imbatranit, ce ii pasa ei, are toata viata in fata; - Feminismul asta, eu la varsta ei aveam un copil deja; - Lasa mamica, ca o sa rasara soarele si pe strada ta., ca nu mai iese odataaa...
E ciudat cum o urare de la La multi ani spusa cuiva, te face sa dai un mic tur in propria-ti viata. Te raportezi la sarbatorit, dar privirea ti se fixeaza tot pe persoana ta. E un efect de recul. Este o miscare inapoi a gandurilor ca reactie la inaintarea aprecierilor catre destinatar.
Asa ca ma incurc in pasi si ingaimez multumescuri cu duiumul, balbai zambete si bolborosesc o fericire pe care nu o traiesc asa cum isi imagineaza ei.

Telefoanele mobile – instrument de cultura

Iata un titlu de campanie PR care ar face furori printre creativii care se ocupa de conturi de telecom. Din nefericire nu s-a gandit nimeni pana acum ca un telefon mobil chiar cultiva poporul, il rafineaza, il familiarizeaza cu marile creatii ale omenirii. Si asta nu ca instrument pur de conversatie intre un receptor si un emitator, dintre care unul informeaza si altul acumuleaza. Nu. Telefonul mobil este in sine – cu setarile standard din fabrica - un instrument de cultura, un purtator al valorilor culturale universale. Pentru ca ideea e mult prea elucubranta ma voi explica povestind un episod de-a dreptul halucinant din viata mea.
Conduc linistita, ascult un CD cu un concert de Chopin, ajung la stop, opresc. E cald, deschid geamul. In stanga mea un sofer da din maini: Domnisoara, domnisoara, va suna telefonul! Ca teleghidata, ma scotocesc in geanta si inhat telefonul. Telefonul dormea linistit, nici vorba sa sune. Ma uit la binevoitorul meu: NU suna domne, ce-ai? Omul, vadit ingrijorat ca pot pierde un apel important, o tine p-a lui: Cum domnisoara, nu auziti sunetul? Ta na na ta na na .... Eu ma uit stupefiata la om, ma uit la casetofon, ma uit iar la el cu ochii mijiti, gura deschisa si pierderi de saliva. Intr-un final, trezita de claxoanele vecinilor mei de „rosu”, reusesc sa-i balmajesc: Nu domne, e un CD, canta CD-ul!
..... The end. Cum de nu s-au gandit publicitarii la o asemenea valenta pe care ar putea-o comunica? Poate mai avem inca pretentiile unei natiuni cultivate sau poate scrupulele ne impiedica sa ne auto-jignim in modul asta. Si totusi, unii oameni asocieaza muzica clasica strict cu soneria de telefon mobil. Mai mult ca sigur amicul meu de trafic nu s-a gandit nicio secunda ca cineva poate asculta „asemenea” muzica si in alte situatii, nu numai in format .midi cand il suna „Boss Cnx” . Ce sa mai .. q.e.d. cu ce ziceam la inceput. Telefoanele mobile cultiva poporul. Acum el stie ca studiul revolutionar e compus de Chopin, ca Aria aia e a lu Bach, ca sa nu mai zic de oda bucuriei de amicu’ Bietuvanat. Stai ca ma suna „Mama Ac”. Ma pregatesc de aplauze furtunoase.